Mi-am pus recent întrebarea, o găsesc importantă, la fel ca și răspunsurile care pot deriva din ea. Chiar așa, de ce iubim? La o așa întrebare, mare parte dintre noi ar răspunde că rostul ar fi să nu fim singuri.. Din perspectiva asta, lucrurile se văd pornind de la conceptul că ”trebuie” să fim cu cineva, singurătatea este blamată, reprezintă frica inconștientă și primordială de a nu fi izolat de ceilalți, de a socializa. La o privire mai atentă, se poate găsi și frica de a nu fi cu tine însuți. Atâta vreme cât nu-ți face plăcere propria companie și încerci să fugi de tine însuți prin alăturarea cu un partener doar pentru a umple un gol interior, cred că poate fi denumită fuga de sine, dependență, pierderea libertății personale, numai iubire nu. Este, de fapt, încercarea de a umple spațiile necunoscute ale ființei prin celălalt. Or golurile nu le putem umple decât prin propriile noastre eforturi.
Iubirea de sine
este primul pas spre iubirea față de alții. Iubirea de sine nu înseamnă altceva
decât respect și acceptare de sine. Să te poți simți bine în propria piele și
în propria companie.
Mulți alții ar spune că iubim pentru că
este în legea firii să formăm un cuplu, pentru a putea rezulta de aici o
familie și copii. În final, pentru a lăsa urmași, biologic vorbind, pentru
reproducerea speciei.
Un alt răspuns ar
putea veni de pe alt nivel de conștiință, de unde se înțelege mai limpede că
feminin se apropie, inexorabil, de masculin. Că este nevoie de transcenderea
dualității, prin împletirea femininului cu masculinul. Avem nevoie, este
evident, și de calitățile Yin-ului feminin, așa cum este necesar si activul
Yang masculin. Se întrepătrund unul cu altul și se echilibrează reciproc, așa
cum bine este sintetizat în filozofia chineză, chiar în simbolul taoist –
Yin & Yang. Așa încât orice altă completare la aceasta, îmi pare a fi de
prisos.
De la un palier
și mai înalt se pot vedea un pic altfel lucrurile: unii pot realiza că avem
înscris în matricea spiritului nostru iubirea. Anumite căutări și pattern-uri
le avem deja implantate adânc în conștiința noastră umană.
Conform
principiului ”cum este sus, așa este și jos”, iubirea din noi este reflexie în
oglindă a iubirii divine, perfecte, necondiționate spre care toți tindem.
Conștient sau inconștient, cu voie sau fără de voie.
În cele din urmă,
chiar și în relațiile noastre de cuplu, nu facem altceva decât să executăm
”repetiții” pentru a ne apropia de actul final, perfect și fără de cusur., la
care prea puțini dintre noi avem acces.
Ce putem face
este să ne apropiem de Dumnezeu, prin iubire, atât cât putem în fiecare moment,
Iubirea fiind și compasiunea,
înțelegerea, empatia, blândețea...Așa încât mai putem păși spre întregirea și
desăvârșirea noastră.
Gabriela
Gevelegean
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu