vineri, 25 decembrie 2015

De Crăciun îmi doresc Crăciunul

A venit și Crăciunul. În toată perioada precedentă, mulți dintre noi s-au năpustit cu mare frenezie în magazine, în vederea aprovizionării pentru masa de Crăciun, de parcă se pregăteau pentru vreun război iminent. Iată că suntem în plină sărbătoare. Iar se aleargă încoace și încolo, care pe la părinți, care pe la nași, rude... Ce se petrece și acolo, după atâta agitație? Păi oamenii se agită din nou, în special să mănânce, că doar de-asta au muncit atât cu aprovizionarea și cu gătitul de sarmale, fripturi, cozonaci și alte bunătăți.

Se bea, se mănâncă, se trimit mesaje pe telefon, se fac poze pentru rețele de socializare, ca să se marcheze evenimentul așa cum se cuvine și pentru ochii celorlalți. În fapt, de cele mai multe ori, chiar este doar pentru ochii altora.

Acesta să fie spiritul Crăciunului? O alergătură de tip brownian înainte și ulterior un maraton culinar, zâmbete de complezență, butaforie cât cuprinde și poze pe Facebook cu reușitele în ale bucătăriei sau cluburile pe unde au migrat nefamiliștii? Ce este mai interesant este că nici măcar în acele momente, nu știu câți dintre noi sunt cu adevărat prezenți și trăiesc bucuria momentului alături de cei dragi.


Sursa foto trilulilu.ro



Se spune că de Crăciun ar trebui să fim mai buni, mai toleranți. Niciodată nu am înțeles de ce este nevoie să așteptăm momentul Crăciunului pentru a fi așa. De ce n-am putea fi altfel și în restul anului, fără un prilej anume; așa, pur și simplu sau doar pentru a deveni mai buni?

Poate tocmai pentru că așteptăm să vină o sărbătoare un an întreg ca să ne putem schimba. Timp de un an ne proiectăm în viitor și așteptăm Crăciunul sau Paștele ca să facem o schimbare, măcar pentru câteva zile. Dar când vine sărbătoarea nu prea se întâmplă minunea. Și ne grăbim din nou, să treacă Crăciunul ca să poată veni Anul Nou. Nu este deloc suprinzător, odată ce așa am procedat tot anul. Cum ar putea să fie altfel deodată, fără niciun mic efort prealabil? Chiar dacă ar fi așa, ar fi pe o durată scurtă de timp.

Cum ar fi ca spiritul Crăciunului să fie și în restul anului? Dacă am încerca să ne bucurăm de viață, să fim mai buni, mai iertători cu noi înșine, dar și cu cei din jurul nostru, în fiecare zi a anului? Atunci Crăciunul ar reprezenta o confirmare, o încununare a tot ceea ce am realizat până atunci. În opinia mea, abia atunci ar fi o sărbătoare autentică.

 Eu, una, asta mi-am dorit cadou de Crăciun!

vineri, 18 decembrie 2015

Confesiunile unui om care a vazut moartea III



În loc de concluzii
După recuperarea sa de pe patul de spital, acest om n-a mai fost același. Așa cum se întâmplă cu mulți care au trecut printr-o asemenea experiență, C.N. s-a simțit schimbat, altfel, în profunzime. A devenit foarte atent la gândurile și la cuvintele proprii, apoi la faptele sale, fiind convins că ele ne construiesc din interior. De asemenea, realizează că Universul nu este împotriva individului, în sine, ci acționează împotriva celui ce afectează viața, în general.
Ca entitate creată, îți este absolut interzis să lezezi viața și armonia ei. De aici rezultă deseori și perturbările sănătății individului, care încalcă aceste legi. Facem parte din același izvor universal, ca frații și surorile și dacă faci bine altuia, îți faci bine și ție. Iubirea ne unește pe toți, indiferent de voința noastră, iar dacă vrem, putem fi ființe de înaltă conștiință.”

Christian nu mai poate accepta să mintă, are o altă personalitate și nu mai are acel orgoliu inutil. Cele văzute și simțite acolo, i-au marcat profund existența de după, aici. Duce o viață cât mai în acord cu înțelegerea de acum, iar recuperarea sa are un ritm foarte bun, face progrese mari, de la o zi la alta.
Este acum conștient că avem o cale de urmat, de evoluție și are certitudinea că, pe lumea aceasta este mai mult decât ce se vede. Că nu murim cu adevărat, ci continuăm sub altă formă de existență, pe o frecvență mult superioară și că facem parte din marea conștiință a Universului. Are convingerea că viața și conștiința ni s-au dat ca un dar de mare preț, de aceea suntem datori să le îngrijim.

Ultimile cuvinte din mărturisirea făcută sunt ca o adevărată declarație de credință și iubire, ce au în același timp, forța să ne invite și pe noi la reflecție:
La final, spun clar că strămoşii noștri deţineau un mare adevăr. Nu ştiu cum, dar îl deţineau, în mod sigur.Şi anume, să ne întreţinem sufletul. Să ni-l <<spălăm>., prin gânduri bune, prin utilizarea vorbelor îngrijite şi frumoase, prin materializarea lor în fapte pozitive, pe măsură. Compasiunea, iubirea curată pot deveni o entitate vie (şi nu e vorba de o metaforă, ci de un adevăr înţeles). Trăiesc acum, cât mai în armonie cu acest adevăr şi la nivel de conştiinţă. Încerc să trăiesc cât mai mult în armonie cu mine însumi, cu semenii mei, animalele, plantele, căci știu că eu fac parte din ele şi ele din mine. Datorăm celor din jurul nostru multe și simt nevoia vitală să le mulțumesc, să mă ierte și să îi Iert de greșelile făcute. Chiar de nu ii cunosc pe toți. Am venit la calea cea bună. Era și timpul”

Sursa: www.medialog.cf

joi, 17 decembrie 2015

Confesiunile unui om care a văzut moartea II

M-am trezit cumva intr-un spațiu
destul de vast și, presupun eu, la intrarea în rai, căci totul era în alb și era o liniște de... iarnă, însă era un spațiu agreabil. Mai degrabă eram la intrarea într-un loc care am presupus eu că era raiul. Erau ca un fel de două incăperi mari și mi s-a spus pe nume:<<Christian, vino, e rândul tau acum!>> Și chiar mi-am spus atunci:<<Uite, că îmi știe numele!!!>>,mirându-mă tare. Nu îl comunicasem nimănui, de unde il știa?

Totul era alb în jur, totul... Chiar și o fântână unde urma<<spălarea>>. Tot albe erau și niște minunate mâini ce parcă ieșeau dintr-o fântână și-i spălau pe oameni de <<greșelile>> lor sau de <<murdărie>>, pământ etc. Așa am ințeles eu în acel moment. Erau foarte puțini la număr și <<spălatul>> era sumar, mai mult pe picioare, până la brâu, ca să nu se întineze cumva locurile acelea minunate. Absolut toți erau spălați înainte de a pleca mai departe, deci, inclusiv eu.
Nu am analizat greșelile sau calitățile mele, ori de ce am făcut una sau alta în viaţă.”

Puterea gândului, a iubirii și a rugăciunii
Christian Neacșu era absorbit de tărâmul acela atât de altfel, de minunat, dar neobișnuit pentru un om care n-a văzut altceva în viața lui decât realitățile pământene. S-a simțit cumva stingher în acest spațiu prea liniștit în sine, prea alb și prea curat pentru el, deși îi plăcea totuși. Deodată, a simțit dorința de a ieși de acolo. Ceva îl chema ca un magnet, cu mare intensitate. El a înțeles apoi că era vorba despre puterea rugăciunii fetiței sale. ”Era extrem de puternică chemarea, mă atrăgea, am ieşit parcă direct în strada unde locuiesc (surprinzător de întunecoasă), pe care se afla fetița mea şi care plângea teribil. Mă întrebam în sinele meu cum e posibil asta. Parcă trecusem prin ziduri și, totuși, deplasarea mea se făcuse cu o ușurință de neimaginat, firesc. Și asta puteam să o fac doar prin puterea gândului.

Din milă pentru fetiţă am fost mişcat mult în interior, sufleteşte. Pentru ea m-am reîntors din lumea de dincolo. Mi s-a îngăduit, cu iubire. Multă iubire pură, pe care o simţeam într-un mod minunat şi incredibil. Abia atunci am ințeles puterea imensă a rugăciunilor sau a gândurilor bune.”

Catharsis-ul întoarcerii
Christian Neacșu a acceptat cele ce au urmat, cu o anumită resemnare. El spune că i-a fost "ars" corpul (acel corp pe care îl avea acolo) într-un fel de cuptor. Dar nu resimțea absolut deloc durerea. A fost "ars" de două ori, cu excepția capului. Nu-și explică prea bine întâmplarea, însă era ceva intens, psihologic vorbind, ceva ce depășea un vis obișnut. Crede că acea ardere era ca o curățare, o purificare, internă.

Când s-a trezit din comă, după 26 de zile, era conectat la un aparat respirator și la multe sonde medicale, demne de un film SF. Putea comunica cu personalul din jur doar prin câte un biet cuvânt, arătat pe un alfabet scris.

O vreme nu şi-a amintit ce i s-a întâmplat cât a fost ”plecat”, însă în luna august a anului următor a început subit să îşi reamintească părţi din ceea ce a văzut, simţit, perceput și înțeles. Cele mai semnificative amintiri i-au rămas în suflet şi le împărtăşeşte de atunci pentru a da de gândit, de reflectat, semenilor săi.

Amintiri vii, de neșters
Christian Neacșu povesteşte:”În acea lume neobişnuită totul mi se părea foarte real. Primul sentiment pe care îl păstrez până astăzi este că mi-a dispărut complet frica de moarte. Şi asta pentru că eram ca şi mort când am perceput iubirea pură, incomensurabilă, imensă, fantastică şi incredibilă, care este în tot Universul şi Universul cuprins în ea! Acum sunt altcineva în interior, inima este parcă schimbată .de o manieră transcendentă.

Un alt aspect ce m-a frapat a fost acea putere a gândurilor... Se putea comunica direct, într-un fel telepatic, aş zice. Nu aveam absolut nimic de ascuns acolo, pentru că se puteau vedea gândurile tale, dar și ale altora. Era un fel comunicare pe altă frecvenţă. Parcă puteam citi gândurile uneori, particularitate ce mi-a rămas de atunci, într-o anumită măsură. Mă minunez şi eu că am acum o intuiţie puternică sau percepţii de tot felul. Probabil tot prin puterea gândului, oricine se putea deplasa printr-un soi de teleportare, să zicem, un fel de materializare sau de re-materializare a energiilor sale primordiale. Mă întreb încă dacă ceea ce am perceput a fost real, pare fantastic! Așa cum era și existența sau posibilitatea fenomenului de ubicuitate - era posibil să fiu în mai multe locuri, in același timp.

Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte
Ceea ce m-a bucurat mult, și mă uimește încă, este că noțiunea de boală nu există acolo. Nimeni nu era bolnav și toți aveau cam 30-40 de ani. Un lucru de neimaginat aici. Eu circulam normal și nu m-am simțit afectat de nimic. Cu toate că în realitate eram paralizat, ca şi mort. Atunci cum de era posibil? La fel, simţurile mele erau tare atrofiate, la mai mult de jumătate. De la cel tactil, la auz, văz, toate erau atinse bine de paralizie. Şi totuşi ele funcţionau pe deplin dincolo. În același timp, toți cei care erau în preajma mea se aflau într-o bucurie permanentă, indescriptibilă.”

Christian a înțeles multe lucruri acolo. Cunoaşterea i s-a lărgit, acoperind mai multe domenii de activitate. Inclusiv de funcţionare a organismului, de înțelegere mai profundă a tot ceea ce ne incojoară, a faptului că nu suntem singuri sau înţelegerea naturii în sine. De asemenea, a perceput că există o imensă forţă energetică informaţională sub formă de iubire pură, noţiune ce e legată şi de lumină. I-a rămas de neşters un concept: iubirea necondiţionată ce se află în jurul nostru, în noi şi în tot Universul. La fel de viu în memorie i-a rămas și faptul că, acolo, timpul și spațiul nu existau, că totul era etern, infinit.

Mai este ceva deosebit în relatarea lui Christian Neacșu. El susține că l-a simțit pe Dumnezeu, creatorul a tot și toate: ”Este ceva ceva ce mă ține în viață și pot să progresez. Am avut fericirea de a-l simți pe Dumnezeu (sunt pe deplin conștient a ceea ce afirm!) sau divinitatea in toată măreția ei. Era o lumină foarte intensă, dar suportabilă și foarte frumoasă, extraordinară! Era ca un fel de vibrație ce emana o iubire uriașă, pură, o enormă compasiune și care se afla în tot universul. Această forță leagă totul sub legea sa, știe tot și poate face orice. Ceva ce depășește înțelegerea noastră limitată.”

Sursa: medialog.cf



miercuri, 16 decembrie 2015

Confesiunile unui om care a vazut moartea I





Christian Neacșu este un om obișnuit, aflat la o vârstă încă tânără și având o ocupație relativ obișnuită – artist plastic. Ceea ce îl face mai puţin obișnuit este experiența sa, trăită acum doi ani: a stat în comă 26 de zile, timp în care a avut o "experiență înaintea morții", așa cum este denumit generic acest fenomen. El ne-a relatat, cu sinceritate și deschidere, cele simțite și percepute în toată perioada comei.

Așa cum se întâmplă cu mulți care au trăit o astfel de experiență, acest om a revenit printre noi schimbat mult - simte și gândește altfel şi are o altă percepție asupra vieții. Nu este primul și nici ultimul caz de acest gen, iar pe măsură ce medicina avansează probabil că tot mai multe vieți omenești vor fi recuperate din pragul morții. Însă asemenea relatări ridică mereu noi și noi întrebări referitoare la existența noastră de după moarte, de unde venim, cine suntem, unde ne ducem?

Părerile sunt controversate însă, în ultimul timp, până și medici de renume internațional sunt intrigați de relatările pacienților lor și au început să realizeze studii aprofundate în acest sens. Mărturisesc, experiența de față este tulburătoare pentru mine și frizează fantasticul, dar nu neapărat din acest motiv este publicat articolul. Este, înainte de toate, un mesaj și un îndemn la iubire față de tot ceea ce ne înconjoară și de a ne deschide mintea și înțelegerea asupra celor văzute, dar și celor nevăzute.

Pe pragul dintre viață și moarte

Christian Neacșu: ”Totul a început în noaptea de 30 septembrie 2013, când am simțit cum paralizam încet, încet, pe la ora 4 dimineața. Picioarele mai intâi, apoi mâinile, limba și apoi intregul corp, cu fiecare minut ce se scurgea. Un veritabil coșmar, cu disperarea și cu toate detaliile ce-i aparțineau. Noroc cu fetița mea R, de doar 14 ani la vremea aceea, care a reușit cu mare greutate să cheme Salvarea. Personalul medical a venit și a intervenit, cât de cât. Nici nu puteam realiza la acel moment cât de grav este și cele ce urmau să se întâmple...

Eu aveam, de fapt, un foarte grav accident vascular cerebral, undeva pe trunchiul cerebral, inoperabil din nefericire. Din start, salvatorii păreau neputincioşi și parcă le și citeam pe fețe dezolarea. Nicidecum nu mi-aș fi închipuit cele ce vor urma, în realitatea de aici.

Așa au constatat doar urmarea, au declarat că nu aveam șanse de supraviețuire și că, de fapt, sunt deja ca și mort și atât ...<<Asta este, păcat de varsta lui, relativ mică!>>. Soția mea (medic) nu era acasă, fiind plecată la un congres al medicilor ORL, la Budapesta. Așa a fost să fie...

Ultima mea amintire terestră a fost când mă aflam cu masca de oxigen pe față şi... dintr-o data... am văzut multa lumină, deși era noapte! Mă aflam intr-un loc nemaiîntâlnit, într-o lumină difuză, calmă, liniștitoare, nu prea slabă, nici prea tare, dar in acelasi timp foarte clară... (!) Atunci am ințeles că mi s-a intamplat ceva... Murisem? Nu mi-aduc eu aminte? Era real? Dar, surprinzător, eu nu imi aminteam totuşi să fi murit. <<Ce vis foarte ciudat trăiesc!>> mi-am zis, insă eram foarte liniștit dar şi tare curios de ceea ce se va intâmpla cu mine.

M-am trezit cumva intr-un spațiu destul de vast și, presupun eu, la intrarea în Rai, căci totul era în alb și era o liniște de... iarnă, însă era un spațiu agreabil.”

Sursa: www.medialog.cf