vineri, 6 februarie 2015

Criza de 40 sau cum să-ți pui singur piedici


După ce depăşisem relativ simplu așa numita criză a vârstei de 30 de ani, credeam că partea mai grea a trecut. Practic, este prea mult spus criză, pentru că nu avusesem parte de așa ceva, în adevăratul sens al cuvântului. Abia mai târziu aveam să aflu ce înseamnă... Timpul a trecut în zbor şi m-am trezit pe nesimţite la 43 de ani, fără să mă gândesc prea mult la asta. Sau aşa credeam eu... Uneori este atât de greu să ne dăm seama ce gânduri şi emoţii se află în subteran şi să le scoatem la lumină!

Începusem să fiu nemulţumită de mine, de oameni, de situaţii, de orice. Şi n-aveam nici cea mai vagă idee din ce motiv. În același timp, se crease şi un cerc vicios. Pentru că, pe măsură ce mă transformam într-o mică scorpie, deveneam din ce în ce mai nemulţumită de mine însămi şi asta se repercuta asupra tot şi toate din jurul meu, iar ceea ce vedeam în jurul meu (adică propria creație) mă nemulțumea și mai tare ș.a.m.d. Mă simţeam prinsă într-o capcană, însă nu realizam că acea capcană era pusă tocmai de mine. Toate nemulţumirile şi frustrările le aruncam în jurul meu şi dădeam vina pe alţii. În propria concepţie, numai eu nu eram de vină, eu eram doar o victimă a împrejurărilor potrivnice, a Universului, a lui Dumnezeu și a orice altceva exterior mie.

Toată nebunia asta a durat până în momentul în care am simţit nevoia expresă de a mă opri din acest carusel haotic. Probabil pentru că simţeam că nu mai pot. Instinctul de conservare, poate și intuiţia mi-au dictat să pun STOP. Şi am procedat în consecinţă. Acel STOP avea să devină, de fapt un START pentru altceva – un început pentru interiorizare, pentru reflecţie asupra mea, asupra vieţii mele şi a ce doresc până la urmă.




Aşa a început odiseea către sufletul meu, către gândurile şi temerile mele cele mai ascunse, de care nu eram câtuşi de puţin conştientă. Este adevărat, călătoria nu este nici pe departe încheiată şi sunt convinsă că mai am multe de descoperit în adâncurile fiinţei mele, dar cel puţin sunt convinsă că sunt pe drumul cel bun şi că am parcurs o parte importantă. La fel de adevărat este că nu a fost nici uşoară, ba chiar a fost dificilă. Nu este simplu pentru nimeni să scotocească prin ungherele proprii şi apoi să studieze cu sinceritate ce a găsit acolo - aspecte mai mult sau mai puţin plăcute despre cum eşti. Cu toţii avem imperfecţiuni, însă de multe ori încercăm să le eludăm, să ne prefacem că nu le vedem. Ne punem ochelari roz când este vorba despre neajunsurile proprii. Cert este că am trecut printr-un soi de catharsis, în care la un moment dat, nu mai ştiam cine sunt şi ce vreau de la mine.

Şi pentru ce se întâmplau toate astea? Care era sursa tuturor turbulenţelor prin care treceam? Faptul că refuzam să mă maturizez, să trec printr-o a doua etapă de maturizare din viaţa mea. Refuzam cu încăpăţânare să accept acest stadiu la care ajunsesem (şi pe care chiar mi-l dorisem odată). Nu îmi acceptam vârsta, aşa cum este ea, etapa prezentă şi mă străduiam - la modul inconştient şi naiv – să rămân în trecut, acolo unde credeam eu că îmi este bine şi comod, fără a realiza că asemenea lucru este absolut imposibil. La o privire mai atentă, mi-am dat seama că refuzam să accept prezentul, până la urmă.



Mi-a luat ceva timp să conştientizez că fiecare vârstă, fiecare etapă, chiar fiecare moment are farmecul ei, aşa cum fiecare anotimp îşi are rostul său în ciclul naturii Şi că aşa cum nu pot rămâne blocată într-o primăvară, oricât de frumoasă ar fi ea, tot aşa nu pot rămâne veşnic într-o ipostază, pe care o consideram perfectă la un moment dat. Viaţa curge ca un fluviu şi, de fapt, tocmai în asta se află farmecul ei.

Foto: https://322danizvernariu.wordpress.com/dan-izvernariu-post-production-workshop/