duminică, 31 martie 2019

A FACE vs A FI


În zorii vieții mele aproape totul era despre a face. Acest verb îmi guverna existența, datorită mie, dar mai ales a celor din jur care aveau grijă să-mi direcționeze atenția spre  asta. Părinții, rudele, chiar și prietenii îmi aduceau mereu aminte că ”trebuie” să fac aia sau ailaltă, urmat aproape întotdeauna de ”ai grijă să”. Asemenea verbe mi-au răsunat în urechi atât de mult încât am ajuns să cred că viața și scopul ei se învârt în jurul lor.

Și așa am început să tot fac, și am făcut, am făcut atât cât mi-a stat în putință de bine și de mult...A venit vârsta maturității în care simțeam că mă împotmolesc tot mai tare...mă împleticeam în mâlul gros al facerii și al desfacerii care vedeam că nu mă duce nicăieri, cel puțin nu în scopul devenirii mele. Pasărea ce putea să-și întindă aripile în zbor se zbătea la sol, preocupată de a găsi câteva grăunțe.



Senzația de gol interior și căutarea unui sens nu mi-au dat pace până n-am găsit drumul spre libertate. Fiind eu cu mine am realizat odată că nu A FACE mă va duce undeva, poate doar într-o oarecare măsură, ci că A FI este esențial. Am înțeles din toată zbaterea că Locuirea în mine, în templul casei mele este extrem de important. Îmi (re)găsisem ființa și despre asta era vorba de fapt.

Odată cu ființa care fusese acolo tot timpul, dar eu nu știusem, am descoperit miracole pe lângă care trecusem cu nonșalanță. Cum ar fi că respir, că este soare afară, că plouă, că marea este ca și sora mea, la fel ca și luna cu stelele. Am plâns de fericire la vederea unui răsărit sau al unui amurg, la vântul care adie printre frunzele pomilor, ce păreau că îmi șoptesc într-o fraternitate ancestrală... Totul era interconectat, vedeam cum fac parte din cer, din nori, din pământul de sub picioare și una cu cosmosul. De abia de atunci încolo am început să mă trăiesc, până atunci doar existasem lipsită de conștiența de A FI.

sâmbătă, 9 martie 2019

Arta de a iubi fără punct


Iubirea este o alegere permanentă, ea se petrece în fiecare zi sau în fiecare oră. Dacă partenerii unui cuplu ar fi conștienți de asta, sunt convinsă că relațiile ar trece mai ușor testul timpului și nu ar mai fi atâtea despărțiri. Lucrurile nu se desfășoară deloc ca în poveștile sau filmele cu happy-end, în care cei doi se iubesc, se căsătoresc și trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți. Faptul că au făcut un legământ sau că au hotărât să trăiască împreună nu înseamnă că este un lucru imuabil și că de la acel punct încolo toate se rezolvă de la sine fără ca iubiții să mai facă nimic.





Una din erorile cele mai mari care se fac este că unul din cei doi sau ambii au impresia că actul curtării se oprește în momentul în care celălalt este ”cucerit”. Iubirea este o flacără care are puterea să ardă mult timp, totuși dacă nu este alimentată începe să se stingă pe nesimțite. Iubirea are nevoie și ea de atenție ca orice energie sau entitate pe care o împuternicești, în fapt și ea reprezintă o entitate de sine stătătoare creată din energia celor doi pusă laolaltă. Fără atenție și îngrijire se micșorează flacăra atât de mult încât pare că nici nu mai arde.


Din nefericire, când se întâmplă astfel, alegerea de a iubi rămâne fără fond, fără obiect. Nu este nevoie să se ajungă în punctul ăsta, în care este posibil să nu mai fie cale de întoarcere, oricât s-ar dori calea înapoi acasă. În mod real, (re)cucerirea partenerului nu încetează niciodată chiar dacă îmbracă în timp forme diferite de exprimare, tocmai pentru a ne putea alege iar și iar același partener. Aici este marea provocare, de a alege mereu același partener pe care susținem că îl cunoaștem bine. Oare așa să fie? De cele mai multe ori, nu ne cunoaștem bine nici pe noi înșine, înainte să pretindem că îl cunoaștem pe cel de alături. Fiecare dintre noi este un microunivers fantastic, așa că descoperirea și redescoperirea unuia față de celălalt poate dura și o viață. Dar poate fi atât de minunată dacă este făcută cu iubire și pentru iubire încât merită a fi realizată!